Chinese – English – German – French – Japanese – Romanian – Russian – Spanish – Vietnamese
Ce este pocăința?
Vechiul Testament din Biblie este plin de chemări la pocăință. În Noul Testament, în Evanghelii se începe de la Ioan Botezătorul care prezintă pe Domnul Isus Cristos, chemând oamenii la pocăință (Matei 3:2). Atunci când Isus și ucenicii Lui au mers să propovăduiască, primele cuvinte de pe buzele lor erau: “Pocăiți-vă, căci Împărăția lui Dumnezeu este aproape” (Matei 4:17; Marcu 1:15). Pocăința este locul unde totul începe.
Pocăința este să încetezi să fii independent de Domnul în toate aspectele vieții.
Cuvântul “a te pocăi” a devenit unul arhaic și neînțeles corect. Acesta a devenit un “cuvânt de derâdere”, un cuvânt ales pentru a se amuza și pentru umor. Permite-mi să îți spun că, totuși, o persoană nu poate auzi un alt cuvânt mai serios și important ca acesta. Pocăința reprezintă unica poartă de acces către Dumnezeu, prin care fiecare suflet trebuie să intre într-o zi, dacă e să aibă viață. S-ar putea simți doar milă față de persoana care se amuză pe seama aceasta.
Se spune că pocăința este schimbarea minții cuiva – determinarea de a nu mai păcătui, decizia deliberată să nu mai încalci legile lui Dumnezeu. Toate aceste lucruri sunt adevărate. Totuși, pocăința este mai mult decât atât, sau cel puțin ea poate fi descrisă în termeni diferiți pentru a înțelege cât de importantă este.
Pocăința nu este nimic mai puțin decât renunțarea completă la dreptul la sine. Pocăința este să încetezi să fii independent de Domnul în toate aspectele vieții, în orice mod sau în orice lucru. Dacă am presupune să guvernăm viețile noastre și să luăm decizii bazate pe dorințele, preferințele, și înțelegerile noastre, noi nu suntem pocăiți și trăim în păcat, indiferent cât de exemplare sau virtuoase sunt considerate viețile noastre. Pe de altă parte, dacă necondiționat renunțăm la dreptul asupra noastră și ne predăm lui Dumnezeu, atunci suntem pocăiți.
Într-adevăr, nu am avut niciodată dreptul asupra noastră. Și aceasta din cauza că noi nu avem originea în noi înșine. Noi nu ne-am creat. Dumnezeu ne-a creat, și prin urmare, suntem ai Lui. Fiind ai Lui, El are drepturi depline asupra noastră. Nu avem nici un drept, ci să fim subordonați Lui.
Unii au presupus că au experimentat pocăința sau mântuirea, pentru că au făcut un acord cu Dumnezeu, care sună ceva de genul: “Doamne, dacă Tu mă scoți din această încurcătură, dacă mă vindeci, dacă mă vei salva, îmi voi dedica viața mea pentru a Te sluji. Voi face tot ce-mi ceri”. Acesta nu este pocăință. Acesta este un lucru ieftin. Este o convertire falsă, un act și atitudine a neprihănirii care vine de la un om păcătos care este total incapabil de a onora orice tip de acord sau înțelegere cu Dumnezeu.
Fără toate aceste elemente vitale, pocăința nu este completă.
Primul pas al credinței în Dumnezeu este pocăința. Deci, cum poate exista vreun progres spiritual la o persoană, până nu este realizat primul pas? Să examinăm natura pocăinței adevărate în fața lui Dumnezeu:
O componentă principală a pocăinței este acceptarea consecințelor pentru păcat: “Eu sunt vinovat. Merit tot cu ce Dumnezeu vrea să mă pedepsească și voi evita aceasta. Mi-ar trebui mai degrabă datoria mea eliminată, decât să pretind că nu există sau să o ascund de cei împotriva cărora am păcătuit.”
Fără toate elementele vitale, pocăința nu este completă. Aceste elemente sunt: unu, recunoașterea păcatului; doi, mărturisirea păcatului; trei, sinceritatea despre păcat; patru, părere de rău pentru prejudiciul cauzat celor împotriva cărora ai păcătuit, ci nu pentru consecințele păcatului; cinci, acceptarea deplină a consecințelor păcatului; șase, cererea de iertare și restituirea atunci când și acolo unde este posibil; șapte, dorință totală ca niciodată să nu mai comiți acest păcat; opt, dependență totală față de Mântuitorul Isus Cristos ca să te păzească de la comiterea acestui păcat vreodată.
Scoate unul dintre cele opt elemente și atunci pocăința nu va fi veritabilă lucrată de Dumnezeu.
Ia în considerare faptul că aceste opt elemente compun doar primul pas al unei căi de credință, iar aceste elemente vin împreună, ca părți ale unui corp. Așa precum un corp nu vine în părți separate, ci ca o unitate de ansamblu, la fel și pocăința adevărată nu vine în părți separate. În cazul în care vecinul tău vine să te viziteze, el nu va veni bucată cu bucată, ci va veni într-un singur corp intact.
Noi știm că pocăința nu poate fi făcută sau forțată. Elementele menționate sunt, în mod exclusiv, semnele adevărate care indică sau demonstrează că pocăință adevărata există.
Pocăința este predarea totală lui Dumnezeu.
Și pocăința adevărată este recunoașterea inimii că Dumnezeu este Creatorul, Susținătorul și Guvernatorul de drept al creației sale. Pocăința este nu doar mărturisirea cu limba, ci și cu întreaga viață, că Isus Cristos este Domnul tuturor.
Noi nu suntem proprii noștri meșteri. A confirma, nu doar cu buzele, nu numai cu mintea, ci cu inima, că nu suntem ai noștri, că suntem ai Lui, aceasta este pocăința. A realiza că suntem ai Lui din toate timpurile, în toate lucrurile, începând nu doar cu acest moment, ci de când existăm, aceasta este pocăința.
A spune, “Nu voia mea, ci fie voia Ta, Doamne”, aceasta este pocăință. În loc să spui (prin viața ta și prin atitudini), “Tu nu îmi vei spune ce să fac”, spune, “Tu ești Domnul, Domnul meu. Tot ce sunt și ce am este al Tău. Niciodată nu a fost al meu, și nici nu va fi vreodată. Fă cu mine ce dorești, orice nu ar fi, fie că îmi place sau nu, vreau sau nu, aleg sau nu.”
Pocăința nu este o chestiune de religie. Nu este o chestiune de a alege un stil de viață. Nici de a accepta o doctrină sau un set de doctrine. Aceasta nu este o chestiune de “a merge la biserică”, sau de a merge la Seminar Teologic sau la Școală Biblică. Pocăința este predarea totală lui Dumnezeu.
Pocăința nu este o demonstrație sau performanță de orice fel pentru alții. Aceasta nu este un spectacol de pietate sau de umilință sau eroism. Aceasta nu este o chestiune de a decide a fi evlavios sau sfânt. Nu este o chestiune de ascetism (a-și provoca dureri sau să te deprivezi). Aceasta nu este o chestiune ce ține de un angajament la anumită cauză sau lucru măreț. Nu este o chestiune de a te da la un sacrificiu total. Pocăința este abținerea de a fi dependent de propriile puteri sau capacitatea de a intra în favoarea lui Dumnezeu, și, în schimb, a avea încredere completă ca Dumnezeu să lucreze. Pocăința este întoarcerea totală de la dependența de sine, la dependența de Dumnezeu ca El să te facă drept.
Pocăința este o predare a trupului, sufletului și duhului spre Dumnezeu. Este recunoașterea faptului că El este Domnul tuturor, că El guvernează toate lucrurile, și că, până nu voiește El ceva în viețile noastre, aceasta nu se întâmplă.
Pocăința este de a decide să vezi toată existența așa precum Dumnezeu o vede. Este a recunoaște că Dumnezeu este activ și implicat în tot și a cădea de acord cu modul în care El vede și face totul.
Există doar două moduri de a privi existența. Omul este în control sau Dumnezeu este în control. Fie omul crede că are dreptul și capacitatea de a determina propriul său curs sau că Dumnezeu are dreptul și capacitatea de a determina toate lucrurile referitoare la el și pentru el.
Există doar două categorii de persoane în această lume, “teiști” și “atei”. Nu există agnostici. Fie că ești pentru sau împotriva lui Dumnezeu. Nu există nici o cale de mijloc.
Da, este scris că diavolii cred în sigurul Dumnezeu, și tremură. Cu toate acestea, Isus a spus dușmanilor Săi că ei erau de la tatăl lor diavolul, și că ei nu au crezut. Diavolii pretind să creadă, și ei cred; ei știu că este Atotputernicul Dumnezeu, dar aceasta nu este îndeajuns. Credința adevărată include dragoste și ascultare. Are un ateu iubire și ascultare?
Este a demonstra sine însăși că Dumnezeu este Dumnezeu în, și peste, toate lucrurile.
Fie că omul este centrat sau Dumnezeu este centrul. Pocăința este de a decide că omul va renunța pentru totdeauna la tronul, sceptrul și coroana vieții sale în favoarea lui Dumnezeu, în mod necondiționat. Doar cei care cred cu inima, cred și ascultă de Dumnezeu, și numai Dumnezeu poate schimba inima și să îi permită să creadă. Pentru noi, aceasta este o imposibilitate absolută.
Pocăința este de a accepta că modul în care vedem lucrurile poate fi greșit, indiferent cât de drept pot părea. Aceasta este dorința, la toate prețurile, de a fi greșit în ceea ce ai fost convins că e drept.
Pocăința este un salt peste stâncă în cădere liberă, cu distrugere sigură, dacă Dumnezeu nu intervine sau nu înviază din morți.
Pocăința este de a decide că până Dumnezeu nu face, nu va fi realizat. Este a demonstra sine însăși că Dumnezeu este Dumnezeu în, și peste, toate lucrurile. Pocăința este credința în acțiune.
Noi cunoaștem atât de mult, și cunoaștem atât de puțin. Cu cât cunoaștem mai multe, cu atât mai puțin cunoaștem, până într-o zi, cunoaștem totul, și nu cunoaștem nimic.
Pocăința este imposibilă! Nu există o ființă de pe pământ, care să fie capabilă de a se pocăi, și nici nu a existat niciodată. Încă de când Eva a fost înșelată și Adam a luat din fructul oprit împreună cu ea, omul a fost înrobit să-și facă lucrurile proprii. S-a închis într-un cavou, presupunând că va păstra toată comoara, și a aruncat cheia. Speranța lui a pierit în ziua când nu a ascultat și s-a furat de la Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu ar fi venit și deschis cavoul, omul ar fi pieri. El nu are nici o modalitate de a se schimba pe sine sau soarta sa.
Omul nu este legat numai în orice abilitate de a se reabilita sau de a inversa neascultarea lui, ci el este, de asemenea, legat crezând, cu o speranță falsă, că se poate salva. Omul își sfâșia unghiile de pereții din oțel masiv de patru metri înălțime încercând să sară peste, lovindu-se cu capul de aceștia, și blestemând. El a încercat să se gândească la orice modalitate posibilă de a scăpa, dar toate încercările au fost complet inutile.
Omul încearcă să se împace cu Proprietarul cavoului. El a negociat, a motivat, și s-a certat cu El, L-a rugat, L-a flatat, și a țipat la Proprietar. El a promis să fie bun, s-a prefăcut că Îl iubește, a făcut sacrificii, a garantat să plătească toate daunele și să-L recompenseze pe Proprietar, în cazul în care l-ar asculta, să vadă în felul lui, și împărtășească gândurile și ideile sale. El spune că blocarea lui în cavou nu a fost din vina lui, că a fost o greșeală, și că el nu ar face-o din nou, în cazul în care acesta ar avea o altă oportunitate. De asemenea, el susține că în cazul în care Proprietarul cavoului l-ar ajuta, sau cel puțin i-ar oferi un timp suficient, el va găsi drumul afară.
Pocăința este un dar pur și nemeritat al lui Dumnezeu.
Vine o vreme când deținutul trebuie să recunoască faptul că totul este inutil, că el, din vină proprie, s-a blocat în cavou și că Proprietarul nu are nevoie de el pentru oricare din presupusele sale virtuți, și că el nu are nici un fel de putere de a anula problema lui. El trebuie să vină în locul unde să se bazeze exclusiv pe judecata, bunăvoința și mila Proprietarului. El trebuie să recunoască faptul că Proprietarul nu este obligat în nici un fel față de el, cu excepția cazului când El ar alege să se oblige. Aceasta este pocăința.p>
Pocăința este un dar pur și nemeritat al lui Dumnezeu. Ea nu își are originea în cel care se pocăiește. În cazul în care o persoană prezintă pocăință adevărată, aceasta este strict pentru că Dumnezeu i-a oferit cel mai prețios cadou. Dumnezeu deschide cavoul din propria Lui voință, la timpul ales de El, fără preț și fără târg.
Nu există deloc lumină în cavou. E un întuneric perfect în interior. Acesta este cel de-al treilea lanț. Cu toate acestea, omul a devenit destul de familiarizat cu cavoul. El a ajuns să uite că este într-un cavou, sau că nu există nici o altă opțiune. El a ajuns să se simtă confortabil fără lumină, hrană și apă. El a devenit o creatură a întunericului, mulțumit, dar nu pe deplin; plin, dar flămând; confortabil, dar neliniștit; cu ochi, dar orb; cu urechi, dar surd; cu o minte ce prezumă că știe multe, dar lipsit de înțelegere. Acest întuneric mare este lanțul al treilea.
Isus Cristos este unica Lumină, și numai El are cheile de la moarte și iad. Cavoul reprezintă moartea și iadul, din care nu există scăpare, ci doar prin El. El este proprietarul cavoului. Proprietarul deține cheile. El este speranța sigură și unică a lumii. El este cheia. Codul de blocare de pe ușa cavoului este moartea, îngroparea și învierea. Isus Cristos a realizat totul și ne conduce pe cale pentru ca noi să-L urmăm în aceeași moarte, îngropare și înviere. Nu există nici o altă cale.
Pocăința este mai mult decât o simplă schimbare de perspectivă. Aceasta este începutul unei tranziții de la întuneric la lumină, de la ură la iubire, de la ignoranță la cunoaștere, de la iad la rai, de la moarte la viață.
Ușa închisorii se va deschide atunci când Dumnezeu determină, și omul va fi liber să iasă și să trăiască. El va avea lumină ca să vadă întunericul și constricția cavoului, în contrast cu noile spații larg deschise. El va avea mâncare și băutură și libertatea de a veni și pleca și el va fi foarte recunoscător. El nu va mai avea încredere în el însuși, el va avea încredere în Dumnezeu, prin Isus Cristos, singurul Fiu născut (înviat din morți) prin puterea învierii. Viața lui va fi abia un început, iar Domnul Isus Cristos va fi motivul vieții lui. Aceasta este pocăința, nu există alta.
Pocăința este etapa inițială a împăcării cu Dumnezeu.
Cu pocăința adevărată se descoperă că Împărăția lui Dumnezeu domnește suprem peste toate și că toate lucrurile sunt determinate de sus.
Cu pocăință vine începutul puterii de a deosebi binele de rău.
Cu pocăință vine începutul vieții, speranța, pacea, bucuria, dragostea, priceperea, dreptatea adevărată, scopul și direcția. Este scris:
”Frica Domnului este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura.” (Proverbe 1:7)
Pocăința este etapa inițială a împăcării cu Dumnezeu. Acesta este introducerea în a primi Duhul Său. Odată cu pocăința, la timpul cuvenit, Dumnezeu vine să locuiască în persoană. Apoi începe o altă lucrare, una la fel de mare ca și, sau mai mare decât, cea de dinainte, până când sufletul pocăit intră odihnă, etapa a treia și ultima. Despre această etapă, dimensiune, și tărâm, este scris:
”Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din Cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” (Apocalipsa 3:5)
Și
”Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou.” (Apocalipsa 3:12)
Pocăința ia sufletul din cartierele sărace într-un cartier de clasa întâi, din aleile din spate, unde se scotocesc prin gunoaie mâncare, într-un palat luxos pentru a lua masa.
Totuși, trebuie să calculezi costul. Nu asculta de șarlatani și predicatori falși care adună sufletele în Numele Domnului Isus Cristos, îți vând religia ca pe o marfă. Ei sunt peste tot, pretinzând că sunt slujitorii lui Dumnezeu, că au descoperiri, că te iubesc (dacă e sincer vreodată), dar caută să obțină un câștig propriu. Adevărata pocăință nu este o plimbare plină de bucurie veșnică. Aceasta te va costa viața. De apostolii Pavel și Barnaba, este scris că aceștia:
”…întăreau sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.” (Fapte 14:22)
Ferește-te de fals și de imitații.
Să nu gândească cineva altfel, dar un discipol nu este o chemare specială printre creștini. Un ucenic este un creștin, și un creștin este un ucenic. Dacă cineva nu este un ucenic, atunci nu este un creștin, și vice-versa. Un creștin este cel care a experimentat pocăința, așa cum am definit aici, în conformitate cu Sfânta Scriptură, care, apropo, ucenicii adevărați, creștinii, se pocăiesc, iubesc:
Pavel a scris lui Timotei, zicând:
”De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi.” (2 Timotei 3:12)
Ferește-te de fals și de imitații. Există pocăință ieftină și preferabilă la preț de nimic. Mărturisirea lui Iisus Cristos cu buzele (“acceptarea lui Isus în inimă ca Mântuitor“), fiind membru al unei biserici și frecventarea ei este cel mai comun, popular și înșelător mesaj de imitație al mântuirii care este predicat.
Deși este adevărat că Isus Cristos este Mântuitorul, că cineva nu poate câștiga mântuirea sa, că părtășia cu credincioșii este preferabilă și e importantă, și că Isus Cristos vine să locuiască în pocăit dacă acesta continuă în pocăință spre primirea Duhului, nu este adevărat că este ușor sau simplu sau rapid și complet de realizat. Isus a spus:
”Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” (Marcu 8:34)
Nu face nici o greșeală. Lucrul original este gratuit, dar te va costa viața proprie. Isus a spus:
”Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească? Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi, şi toţi cei ce-l vor vedea să înceapă să râdă de el şi să zică: „Omul acesta a început să zidească, şi n-a putut isprăvi.” (Luca 14:28-30)
Este scris:
”Isus i-a răspuns: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.” Altuia i-a zis: „Vino după Mine!” „Doamne”, I-a răspuns el, „lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.” Dar Isus i-a zis: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii, şi tu du-te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu.” Un altul a zis: „Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă întâi să mă duc să-mi iau rămas bun de la ai mei.” Isus i-a răspuns: „Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 9:58-62)
Toate aspectele legate de pocăință necesită o lucrare de har și descoperire de la Domnul.
Există patru aspecte ale căii de pocăință:
- Pocăința de păcatele din trecut. Aceasta este părerea de rău și repudierea de acțiunile din trecut și de căile contrare Legii lui Dumnezeu; și e ceea ce, cel mai frecvent, oamenii se referă atunci când vorbesc despre pocăință.
- Pocăința de a păcatui. Este recunoașterea vinovăției și căirea pentru păcatele actuale. Aceasta, la fel, este considerată de mulți a fi pocăință. Cu toate acestea, există mai mult.
- Iertarea tuturor persoanelor pentru orice și pentru toate ofensele, reale și percepute, din trecut și prezent, săvârșite împotriva cuiva. Nu există nici o iertare de la Dumnezeu pentru o persoană care nu va ierta. Iertarea este un element crucial al pocăinței. Unul care nu a iertat nu este pocăit.”Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.” (Matei 6:14-15)Iată, aici este o descoperire. Rareori se vorbește despre acest aspect al pocăinței. Eu spun că este nucleul pocăinței:
- Schimbarea minții sau a atitudinii față de toate lucrurile care le-au făcut și învățat oamenii, ce i-a captivat mândria sau mintea unui om, dar care nu au fost bune, deși păreau a fi bune sau cel puțin inofensive.Spre exemplu, o mamă l-ar fi alintat pe copilul ei, oferindu-i toată atenția pe care acesta a vrut-o, și l-a lăudat cu generozitate. Copilul, prin urmare, ar putea crește cu un sentiment exagerat de auto-importanță, așteaptând laude și onoare de la alții, necunoscând altceva mai bun. Afecțiunea mamei poate ar fi părut că e una valabilă, dacă nu și necesară. La urma urmei, nu ar trebui o mamă să își iubească și încurajeze copilul? Mulți, de asemenea, consideră că este onorabil să fii mândru sau să ai un ego umflat numit eronat stimă față de sine sau încredere în sine.Unul trebuie să părăsească formele atitudinilor nelegiuite și de comportament, acțiunile comise și plăcerile împărtășite, din prezent și din trecut, și să le recunoască pentru ceea ce sunt. “Ceea ce este înălțat la oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu”, a spus Isus. Acest lucru se poate întâmpla doar atunci când candidații la pocăință sunt învățați să traiască corect, în perspectivă și atitudine dreaptă.
Toate aceste aspecte sau elemente ale pocăinței necesită o lucrare de har și de descoperire de la Domnul oștirilor. Nimeni nu poate lua acești pași în propria sa putere:
”Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.” (Filipeni 2:13)
Victor Haficiuc